Acum ceva timp, ma tot gandeam la ce auzisem in cadrul unei discutii interesante, in legatura cu felul in care filtram constient sau nu informatiile in timp ce cantam la un instrument. In imaginea din header este Zatoichi, spadasinul orb – cei care nu stiu povestea, click aici si o sa intelegeti legatura 🙂
Exista trei elemente – auzul, simtul tactil si vazul – plecam de la presupunerea ca stim bine ce avem de cantat, in asa fel incat sa excludem intelectul/mintea – in concluzie, trebuie pur si simplu sa executam un pasaj sau o piesa.
Este clar ca nu putem exclude auzul sau simtul tactil, pentru ca nu am mai avea reperele esentiale in cantat, insa ce-ar fi daca am exclude vazul complet?
De multe ori, observam oameni care canta cu ochii inchisi sau se uita la ceilalti oameni cu care canta, in asa fel incat sa poata comunica vizual sau pur si simplu sa faca schimb de energie cu colegii lor de scena. E grozav, nu? Este unul dintre cele mai evidente momente in care simtim bucuria transmisa de catre o persoana care traieste intens muzica, in timp ce aceasta se manifesta prin persoana respectiva.
Am decis sa incerc urmatorul experiment, pentru a-mi da seama de doua lucruri:
- Sunt in stare sa cant fara sa am vre-un reper vizual?
- Excluderea simtului vizual inlesneste executia de fapt, pentru ca eliminam un filtru/o bariera?
Spun bariera, pentru ca in momentul in care privim griful chitarei, de exemplu, avem tendinta de a ne agata de tot ce tine de vizual – citez din propriile mele ganduri: “Aoleo, unde pun mana? Ce urma?”. Chitara este un instrument foarte geometric si vizual, fiind usor sa te agati de diverse forme/pattern-uri pe care le inveti si ajungi sa le canti inconstient de cele mai multe ori. Care e prima tendinta pe care o avem atunci cand punem mana pe chitara? Va spun eu – de cele mai multe ori, cantam automat niste lucruri pe care le-am tot cantat – clisee/lick-uri etc.
Dar daca nu vedem ce cantam? Ma intreb adesea – oare cum percep muzica niste oameni precum Stevie Wonder, Ray Charles sau Jeff Healey? Cat de intensa este relatia lor cu instrumentul si cu muzica in general?
Am ales o compozitie clasica – J.S. Bach – Suita nr.1Â pentru violoncel (preludiu). Nu a fost scrisa pentru chitara, evident, asa ca a trebuit sa adaptez “povestea”, insa pentru mine, este de o frumusete foarte greu de descris in cuvinte si m-am trezit ca o tot cant de cateva luni incoace. Iata ce a iesit, in momentul in care am exclus vazul:
Concluzii? Am trait momente in care muzica a curs atat de firesc si de frumos, incat nu am simtit nici o clipa nevoia de a ma uita la ceea ce cantam. In schimb, imediat ce ma gandeam la faptul ca sunt legat la ochi, intervenea un sentiment de nesiguranta, care ma facea sa sovai si sa am senzatia ca nu mai stiu ce cant de fapt.
Cred ca ne impunem singuri toate aceste bariere, pe care le-am putea depasi pas cu pas, daca am exersa constient cantatul fara a privi la instrument. E o experienta deosebita care vine cu doua aspecte benefice:
- nu mai depindem de vaz, putandu-ne astfel concentra la cantatul la microfon, spre exemplu – vocalistilor, asta este pentru voi.
- cand incercam sa improvizam, sansele de a canta ceva ce stim deja in defavoarea a ceva spontan si nou, scad considerabil
Acestea fiind zise, va las sa va ganditi la asta si sa incercati si voi.
Cosmin
Ultimele Comentarii